Strigat şi dorit

Mi-a fost dor să scriu pe blog de aceea m-am şi întors. Strigat şi dorit e textul de azi, se zvîrcoleşte în drafts de cîteva săptămîni timp în care s-au întîmplat lucruri. Se prea poate ca rîndurile de reporter să arate un pic diferit, ca un amestec de droguri afective sau poate doar ca un exerciţiu pentru zece degete.
De ce n-am mai scris pînă acum? Pentru că mi-a fost greu. E mereu greu să scrii după ce spui un gen de La revedere, oricum ar fi el.

Ca să aibă şi un scop mai puţin melodramatic, revenirea pe blog, recomand un film pe care l-am văzut în vacanţă. Cea mai recentă producţie a lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona e de văzut pentru titlu, pentru Scarlett si Penelope şi pentru Javier Bartem pe care îl ştiţi din No country for old men. Bartem joacă bărbăţia fără nicio greseală şi face, după mine, din Juan Antonio unul dintre cele mai seducătoare personaje masculine. Atenţie la coloana sonoră, eu am fredonat-o trei zile şi n-are decît 2 minute.

Eu m-am întors. Pot să intru ? :)

C'est pas un adieu

Nicicînd nu mi-a fost mai bine decît aici, în redacţia celor trei cămăruţe. Nicicînd n-am scris mai liber, nicicînd n-am mai condus mai multe maşini, nicicînd n-am îngrijit mai mult vietăţi cu sînge rece riscînd aproape o ataşare, nicicînd n-am mai rămas atît de mult peste program, nicicînd n-am întîrziat mai mult, nicicînd n-am gafat mai mult, nicicînd n-am fost mai leneşă, mai mîndră, mai plină de viaţă, mai şmecheră şi mai curajoasă, nicicînd nu mi-am intins picioarele pe birou mai departe ca aici, nicicînd nu mi-am respectat mai sfînt pauza de prînz, nicicînd n-am luat leafă mai mare, nicicînd n-am avut concediu mai ocupat, nicicînd n-am avut emoţii şi nerăbdări mai mari....şi nicicînd nu mi-a luat atît de mult să scriu ce scriu acum, nicicînd nu m-am împiedicat mai frumos ca acum... pe drumul care sper eu, duce sub un bec. Nicicînd n-a fost mai simplu să pun deasupra rîndurilor un titlu într-o limbă pe care n-o cunosc defel.

Reporterul Special m-a făcut o fericită că mi-a stat în cale. De luni mă retrag din echipă, pe locul meu va sta altcineva, îi zic mult noroc..vineri voi spune cu ultimul meu reportaj nu un adio, nu ştiu cum se scrie ăsta, va fi mai mult un ştrengăresc, adevărat rămas bun. Nu vreau să plec, ştiu doar că nu pot să mai rămîn şi oricum nimic nu e mai uşor de spus ca adevărul.

Îl spun de la 11 seara, după ştiri.

P.S: Vlad, mulţumesc!

Speranţa e făcută din material rezistent

- Tu cine eşti?
- Unu' care nu doarme...
- Şi nu ţi-e bine aşa?
- E doar binele care îmi aminteşte zilnic de lucrurule rămase neîntîmplate.

Profesorii le vor binele celor mai mici în vîrstă, se uită de după ochi umezi, îngăduitori, părinteşti, sfătuitori la curajoşii care se aruncă în gol cu paraşuta amorţită. Încercă şi ei să-i prevină că ceea ce urmează e teatru, da, adică o corvoadă deghizată în cele mai tinere Juliete, cei mai răzvrătiţi Ruscani, cei mai trişti Treplevi şi în cele mai acute simţiri. Cei mici însă nu aud, nici n-au cum cînd respiră în fiece zi dorinţe atît de mari, care pîndesc la toate ferestrele şi care sunt mai rezistente decît fricile.

Toamna asta, 230 de oameni s-au vrut actori...şi eu. Ne-am înscris la admitere la UNATC şi ne-am dus acolo inconştienţi şi orbi să le spunem deja actorilor prin poezii, monoloage, cîntece şi dansuri de ce nu putem dormi. Ne-a luat două săptămîni să-i convingem am putea fi de-ai lor. Pe parcurs am rămas mai puţini şi mai puţini. Ne-am ataşat, ne-am ţinut de urît pe lîngă liste care nu iartă, ne-am spus între noi monoloage şi poezii, am căutat să consolăm şi să fim oameni cu cei care îşi plîngeau nereuşitele şi cîţiva dintre noi au izbutit să-şi stăpînească firile în faţa comisiei.

Nu ştiu cum să descriu stările în care doar dorinţa acută te mai ajuta sa pronunţi corect versurile lui Shakespeare sau ale unei melodii prea grele pentru o voce nelucrată. Dorinţele pot face asta, pot schimba ierarhii, colegi între ei şi partituri de viaţă.

Nu sunt încă o actriţă, dar cei de la UNATC s-au hotărît să încerce să mă facă..
Sunt deci o norocoasă stăpînitoare de fire şi ştiu...mă arunc în gol.

Scrierile tinerilor furioşi şi fără pic de cumsecădenie

Ce fac oamenii care de obicei scriu...în zilele mute? Fac ce fac şi ceilalţi numai că se mai şi luptă. Au un fel de inamic potrivnic sentimentelor care le aminteşte conştiincios că azi cuvintele au lipsit. E un chin şmecher care roade carne, haine, vise, minute, piese, pepeni, Salitos şi continuă să fie pînă cînd îl scrii, atunci nu mai are putere, se descompune perfid, distrus de un simplu exercitiu de zece degete. Atît de fragil e de fapt. Cu mine e de aproape două săptămîni, un concubinaj nedorit care face rău, dar mă şi salvează...ca în piesele lui U2 sau ale lui John Osborne. Ce dacă unul a scris muzică şi altul teatru? Tot piese se numesc amîndouă. Nu poţi nici cu el nici fără...aşa că decizi să-l laşi să fie şi să faceţi cu rîndul.

Azi al meu chin se duce, devine indiferent, poartă culoarea paharului transparent şi e umilit de mila oamenilor cumsecade, surghiunit de o scriere de tînăr furios.

Dacă se va întoarce? Da...imediat după ce am pus punct...E aşa, un fel de aventură ridicolă care se întîmplă sub acelaşi cer, dar cu un noroc diferit de fiecare dată.
Acum gata, începe să se tacă din nou. Să vedem cît durează şi asta. Să trăim!

Farewell, you beauty!

Why do people still believe that there's a word for everything? There isn't. It's better this way. When you see a beautiful landscape in the middle of the sea, you say: Oh, it's gorgeous. But what is to be done when you see beauty in front of you, opening like a lily? You say nothin'...too scared to be the one who breaks the spell. A few seconds later, you say common words, too polite maybe, stupid and beautiful at the same time like: It's nice! I did this, I said: it's nice..we both did...me and my friend, J.


The sea was generous, impatient and accurate. So, I couldn't find a reason to answer the cellphone ringing in my tourist bag. Nobody could have told me what I wanted to hear, what I was watchin' in front of me. So, I just enjoyed the exceptional way of keepin' my mouth shut.
After, I started getting familiar with the place, I found out the stories, met the people, ate the pasta, and then came ice cream, milk, vodka lemon, peanuts and creme de la creme...the late morning. It was about spending wonderful time with the right friends around, in the right house with the right wine, singing the right songs, talking about astrology with the right people, watching the falling stars thinking of the right wishes. The right I luckily, never had the inspiration to plan it.

I saw the streets, narrow streets, tiny streets that feed the island with living persons like a precise installation made by a brilliant engineer. There were the people, having drinks in the piazzetta, happy faces wearing the perfect dresses. Moving forward I stepped on the street of feminine dreams. There, recent capped girls were holdin' with the left their lover's hand and with the right one, the Gucci bag.

Meantime, me and J, discovered that this magic place had great deserts, boats, photographers and polite sellers telling me, you must be a Brazilian girl. They gave me the friendly smile too, so I decided to agree..just for a minute.

So, if you ever reach such a place, all you have to do is walk it, swim it, sing it 'till morning, wear it, kiss it, sail it, laugh it as loud as you can and yes, swim it again..but don't you name it. As long as you find it hard to spell, it might be piece of the unforgettable.


P.S. This article is the first one in English, for those who see the lily every summer, or more often...just a mixture of words and memories, a way of saying a Romanian Grazie in English.

Farewell

Nu pentru mult timp, cîteva zile. Blogul va avea şi el vacanţă. Deci, cum vă spuneam tăcere de început de concediu...nu se ştie cît va dura. Mi-am propus să las acasă ceasuri, laptop şi calendare. Vineri, Reporter special lucrează...n-are liber. Să vă uitaţi. Vor fi reportajele: Cu emo de la emoţie şi Vînători de apă şi vînt. Cu bine.

Vintage' ul s-a cuibărit în cel mai mişto cinema din Bucureşti

Cît de mult poţi să întinzi cureaua vintage în Bucureşti? Pînă la grădina de vară Capitol de exemplu, după mine cel mai mişto cinematograf, chiar dacă funcţionează mai mult nu decît da. Vintage ul s-a cuibărit acolo pentru o zi. Genţi Picard, papuci cu funde, rochii lălîi cu parfum de Paris, ochelari de soare purtaţi cu mult înainte să se nască încălzirea globală, broşe unicat, volane, cărticele vechi cu titluri sfătoase ca de pildă "Am 20 de ani", carouri erau toate acolo expuse pe rafturi improvizate din crengi de copac şi borduri crăpate. Preţuri mai bune ca la mall, aerul mai curat, cabina de probă...da, după copac, gesturi dickensiene uşor. .

Grădina bunicii avea şi un al doilea nivel, o terasă pentru funduri leneşe şi gînduri de duminică, din acelea care se sugerează nu se spun apăsat şi cu doi copii blonzi care se fugăreau foarte viu.

În grădina capitol n-a fost azi nicio clipă anul 2008, ci cum mult timp în urmă. Lipseau trenurile, ofiţerii nerăbdători şi ramas bun urile peroanelor secolului trecut.
Păcat că e puţin altfel acum...nu e nimeni pe picior de plecare în armată, nu le mai ducem dorul, nu ştim să iubim ca pe vremuri, să fluturăm batiste în gară şi să spunem poezii. E urît, e demodat, e comic, e nepotrivit. Putem măcar să purtăm genţi vechi şi să credem în minuni puţin, nu mult.

Cargo 200..frica merge cu avionul

Doar unii dintre ei pot face asta. Să ne ia pe noi ăştia de ne uităm la film, de guler, să ne scuture bine şi să ne trântească la loc în scaune. Cam aşa a făcut Alexei Balabanov cu Cargo 200 şi mai departe cu cei care au văzut filmul. Pelicula e din cale-afară de crudă, e delirul controlat şi sadic al unui miliţian din timpul lui Gorbaciov..ca poza să fie completă, totul curge pe fundalul războiului din Afganistan. Sadismul e pus în ramă de fiecare replică spusă pe şleau şi pe ruseşte, ceea ce o face şi mai crudă.


Dacă prima parte te lasă să mai bei un suc, să mai caşti, după ce miliţianul răpeşte o fată şi o leagă de pat în numele unui fals mariaj, clipeşti din ce în ce mai rar. Miliţianul e impotent, ceea ce-l face şi mai fioros, îşi constrânge subordonaţii
să-i violeze nevasta în timp ce el îi citeşte scrisori de dragoste de la iubitul adevărat plecat pe front.

Dacă vedeţi filmul acasă, piratat nu ezitaţi să mai daţi un rewind ceva pentru înţelegerea deplină a replicilor...merită fiecare cuvinţel. În rest, hainele sunt vintage, papucii Angelicai jos pălăria şi micul mafiot de nelăsat fără supraveghere.

Personajele cu suflete despuiate până la brâu suferă de o formă stranie de puritate şi nu par să mintă nicio secundă. Pe lângă cea mai buna regie la Gijon Film Festival, la Rotterdam Film Festival, recunoaşterea noastră la Tiff, Cargo 200 m-a mai câştigat încă o dată pe mine ca spectator. Am uitat să scriu de muzică...sunt câteva piese, eu am reţinut trei..curg lin, eminescianeşte de o perfectă nedreptate.

Joaca de-a oamenii

Zilele astea filmăm sporturi la Reporter Special, sporturi noi care sfârşesc mereu în jocuri. Nu ne-am cramponat de medii şi poate a fost mai bine aşa. Am fost în aer, în apă, pe stânci, pe terenuri accidentate cu maşini zdruncinătoare, cu zmeul, cu coarda, cu piciorul şi peste tot cu frică frumoasă în sân...aşa jocul de-a fiinţele umane ne-a dus unde viaţa nu ne-a pregătit să ajungem până acum.
Ne-am întâlnit cu oameni care se joacă de-a sporturile, de-a avocaţii, de-a contabilii, de-a administratorii de firme mici şi mari, de-a salvatorii, de-a inspectorii de mediu şi de-a artişti ai mişcărilor..cu toţii s-au jucat mereu şi de-a oamenii. Ne-am molipsit şi aşa ne-am aruncat şi noi, oameni serioşi, în cascade, de-a lungul lor şi sub apă de munte. Cât a durat? Nu ne-am uitat la ceas, totul s-a scurs între dimineţi cu şosele curate de maşini şi amurguri târzii şi fără semnal. Cum a fost? O să vedeţi la reporter. Am scris mai întâi aici, ca într-un jurnal, am făcut şi poze să nu uităm cât e de bine să râzi de frică.

Jos lanţurile, sus fruntea..dacă se poate

Mamaia străluceşte, asta e sigur. E mult aur, peste tot..pe mâini, pe picioare, pe glezne, în jurul gâtului, al taliei, în urechi, după, după colţuri, în apă, pe degete, în jurul craniilor (chiar dacă înăuntru sunt goale şi transparente ca nişte pahare). Dacă am fi cu toţii alergici la strălucire metalică, am câştiga o staţiune pe malul mării, da aşa mi se pare că nu se mai poate face nimic pentru ea. Lănţarii ascultă de toate..le place acum Fatboy Slim, Andreea Bălan, Trente Moller şi din nou Adi, Costi sau Pagal. Fac mofturi la papa şi nani, cumpără maşini furioase cu bani care miros a stârv, le parchează prost şi se reproduc des.

Noi am lucrat la mare weekend ul ăsta, sufocaţi de cocalari dar totuşi am lucrat. Am filmat nişte băieţi pentru care un vânt de 10 noduri înseamnă bucurie mare. În nici alte 10, minute, zmeele sunt pe cer, plăcile de sub ele pe apă şi pumnii strânşi bine...apoi dans aşa, în aer cu apă, atât cât ţine vântul.

Am găsit dansatorii undeva prin Mamaia, împrăştiaţi cuminţi printre cei cu burtă şi aur care se pozează cu ski-jet ul. Povestea lor ceva mai târziu, la reporter aşa cum v-am obişnuit.

Noi am plecat, ei, lănţarii au rămas. Îi ştim bine, eu una îmi muşc obrajii când îi văd, ca să nu râd. Un gen straniu al dezastrului, dezastru care reuşeşte să te lase indiferent ceea ce e chiar mai rău.

Bucureştii...pe stand by

Parcă ajungem mai repede unde trebuie, parcă nu suntem toţi, lipseşte Tico ul ăla care pe cât e de mic pe atât încurcă mai tare intersecţia în fiecare dimineaţă. Nu se mai joacă care pe care la Charles de Gaulle sau la Arcul de Triumf.

Privirile sunt mai amabile, dramele n-au nume deci nu sunt importante, bombăneala e împrăştiată şi e cuminte, ora la care ajungem la birou e împinsă mai spre mijlocul cadranului. Se numeşte concediu sau dulce lâncezeală...şi dacă nu-l avem toţi îl ia oraşul ăsta pentru noi. Ne eliberează de trafic, de întârzieri, de oameni care valsează cu dictatura, de cerşetori specialişti în latineşte plecaţi la produs în vest, de politicieni care se comportă europeneşte.

Nu că e bine? Nu că vă convine? Oare n-am putea să facem cumva să fie mereu aşa? Oare n-am putea băga tot excesul ăsta plecat acum în vacanţă într-un calculator pe care să-l deschidem doar din când în când, doar ca să ne amintim cum nu vrem să fim...Nostalgia s-a downloadat dintotdeauna foarte bine. Să trăim!

Nisip şi apă sălbatică, timp de 20 de kilometri

Pe drum am văzut deja prea multe maşini care rulau spre aceeaşi plajă. Nu le era uşor, fâşia era îngustă, cu gropi şi denivelări, un singur sens de mers care te ducea într-un loc despre care niciunul dintre noi nu ştia foarte multe. Ştiam că vom sta la cort, că ne vor mânca ţânţarii, că vom face un foc despre care vom povesti şi că poate vom face baie într-o mare mai curată.

N-a fost curată, a fost magică. Microorganismele făceau ca apa şi oamenii care-şi scăldau cu sfială trupurile să fie fosforescentă şi fosforescenţi. Cei mai informaţi dintre noi spuneau că e un fenomen rar în timp ce îşi urmăreau degetele luminoase de pe fundul mării, ceilalţi ştiau doar că n-au mai văzut niciodată aşa ceva şi se simţeau norocoşi, cert e că toţi ţipam din când în când..de bucurie, debusolaţi ca nişte oameni crescuţi fără televizor parcă.

În rest, au fost pişcături, ţânţari uriaşi, corturi peste care a şi plouat, frigărui de ananas şi miros de fanta caldă. Nimic regretabil, poate doar puţin frig noaptea după baie. Dacă ar fi fost mai mult, am fi tras peste noi cei 20 de kilometri..de sălbăticie şi am fi uitat repede ce înseamnă frisonul. Plaja asta e o nebunie undeva lânga Marea Neagră, foarte aproape de ea, o nebunie pe care fie o iubeşti din prima clipă, fie n-o înţelegi niciodată. Faceţi cum vreţi, dar nu mai spuneţi la nimeni.

Lanurile ne-au lăsat să le filmăm

Pentru ele am lăsat Bucureştii la începutul săptămânii care îşi spune acum ultimele cuvinte. Am filmat ca în pelicula lui Ion Creangă pe care n-a făcut-o niciodată: oameni la sapă, muncitori cu mulţi copii şi puţine răspunsuri, ingineri care turează motoare de maşini străine, cai, pompe, fabrici închise şi deschise, asistent manageri, secretare, flori şi lanuri bineînţeles. Am filmat lanurile acelea care cântă, te fac să te aşezi în fund lângă ele şi să le priveşti până târziu. E unul dintre momentele alea când îţi simţi imaginaţia băgată în ghips, nu gândeşti şi eşti bine cu tine aşa.

Povestea de la reporter va fi uşor diferită, nu plânge nimeni în ea...le pare doar rău, nu e nimeni prea vinovat dar are tendinţa să ridice din umeri, nu e despre pictori impresionişti sau graficieni uitaţi zile întregi în peisaje prea frumoase, povestea va fi despre biocarburanţi, despre soluţii şi de ce nu despre vieţi de planete prelungite. Imaginile v-ar putea vrăji uşor...oricum nici noi nu ne aşteptam să filmăm până seara târziu culori diferite de cer, asta nu era în plan.

Unde se duc celelalte texte

Multe nici nu mai ajung pe blog. E drumul lung, sunt tastaturi la mijloc, bucăţi de plastic, litere cu forme la fel, uşor pătrate, conexiuni bune sau nu, chei, kilometri, semafoare, frici, boluri de cafea, întâlniri cu întâmplări şi muzică şi oameni.

Nu, n-am de gând să le trec vreodată pe curat pe astea..le prefer cu cerneală în caiete de copii. Mai sunt câteva pe care nici nu apuc să le scriu pentru că se grăbesc, trăiesc puţin, cam cât îmi ia să deschid seara o fereastră şi să miros Bucureştii salcâmilor. Unele, apoi, rămân salvate în telefon...shiţe mereu, niciodată texte.

Nu, nu m-am gândit să număr câte scapă şi câte nu, la urma urmei sunt cuvinte nu rebeli furioşi ai republicii. Deci, multe n-au scăpat..ăsta a reuşit, s-a strecurat ca să spună că cerneala n-a murit.

Nu, n-am de gând să vă zic cât mai are...ştiu doar că stă ascunsă în caiete, călimări, în rotative, în sugative, în stilouri, pensule, ştampile, sub silabe şi în spatele lor..chiar aşa.

Visători condamnaţi în lumea actelor

Mai întâi a fost poezia, apoi hârtia...şi încet încet poeziile au început să se scrie pe hârtii, la fel şi scrisorile. Lucrurile au degenerat, acum citim lucruri murdare şi inutile precum cărţi de identitate, cereri, adeverinţe, chitanţe, cnp-uri şi serii de buletin, liste de preţuri şi hărţi spre nicăieri, sloganuri electorale şi indicatori chimici de poluare...Cine are nevoie de toate astea să ridice mâna sus? Ipotetic vorbind...sunt totuşi singură în birou. Cine le vrea? Când avem vacanţe, hamacuri, vise, glume, îmbrăţişări, umbre, parfumuri de oraşe vechi şi tablouri, ziduri cu iederă şi câteodată prieteni...cineva le-a inventat totuşi.


Cineva stă satisfăcut cu mâinile în sân aşteptând să se termine tura, cineva completează un registru citind cu atenţie instrucţiuni la fel, cineva a citit la viaţa lui mai multe cnp uri decât poveşti despre prinţese, cineva îşi face la fiecare 6 luni permanent doar pentru că freza asta intimidează oamenii la ghişeu, cineva dă mai tare la emisiunile electorale şi tot ei sunt cei care-ţi lasă ameninţări dulci sub ştergătoare cu "NU MAI PARCA AICI!"..cineva..
Şi de cealaltă parte sunt ei, visători, cei care se trezesc cu amenzi, cu facturi neplătite, certificate confiscate, bani uitaţi în blugi şi mototoliţi în maşina de spălat, nu pentru că sunt răi, ci pentru că uită şi de fapt nu le pasă...sunt visătorii condamnaţi în lumea actelor...îi veţi recunoaşte sigur pentru că pur şi simplu nu au unde să se ascundă.

seara în care toată lumea a râs...la reporterul nostru special de mâine

S-a întâmplat într-o seară în care nimeni nu avea veselia la el...am cumpărat câteva bilete si ne-am distrat două ore..timp în care am tras de puţine ori aer în piept. Un show de stand up comedy sau improvizaţie poate să facă asta. Poate să-ţi schimbe o stare cu una ceva mai bună, poate să-ţi aducă mai aproape o bere, un prieten şi îţi aminteşte, dacă mai e nevoie că urmează zilele libere. Pentru că n-am vrut să ţin seara doar pentru mine, m-am gândit să arăt cum începe să râdă România şi din motivul ăsta.

Spun începe pentru că la noi tradiţia are 4 ani, în timp ce peste graniţe stand up comedy sărbătoreşte centenarul.

Mâine, la Reporter Special, iese la rampă de mână cu al meu şi reportajul colegului Stelian despre mâncarea ecologică.

Multumesc din nou colegilor mei şi băieţilor din reportaj cei care schimbă stări atunci când nimeni nu are veselia la el. În rest, sâmbătă, antena3, 20.05 şi sper să placă..da.

verde crud

Careu de puşti, salopete şi Ioane d'Arc la Reporter Special

Nu e nici subiect de reportaj şi nici măcar uniformă obligatorie, e de fapt un început de săptămână pe care echipa de la reporter special l-a petrecut pe teren ad litteram. Adică am ieşit toţi la paintball sa facem poze pentru emisiune. Am tras cu puşca şi după am tras câteva concluzii:
- reporterii nu se uita toţi într-o singură direcţie atunci când nenea fotograful se arăta servit de o lumină şi un fundal agreabil
- reporterii folosesc la paintball o singură tactică de joc: "Înainte! URAAA!!"
- reporterii cântăresc în nişte minute argumentele pro şi contra cu privire la look ul din fotografii şi ajung la concluzia că nu le pasă de salopeta dublă în care o imită pe Ioana d'Arc
- reporterii se aruncă toţi în faţă, haotic şi pueril de dragul unei ultime poze de grup

Am apucat să vă spun că mai avem timp să ameliorăm toate chestiile astea?...da mai avem...şi mai facem şi lucruri serioase. Să vă uitaţi sâmbătă la Antena 3 de la 8 şi 5 aşa de confirmare.

Au fost trei Ioane d'Arc şi patru Vlad Ţepeşi.

sambata cu duminica

Vine si sta putin, atat cat sa-ti arate ca e inflatie de lene, de biciclisti, de timp liber, de ceasuri fara cuc, de ziare mai mici, de zambete si de margarete prin parcuri. Nu dureaza mai mult de doua zile si e asteptat de cinci. Se termina brusc, dureros si de obicei nu iarta pe nimeni indiferent de ce v-au pus stramosii in cromozon. Nu e pe pile, nu se negociaza, nu se molipseste, nu se da, nu se ia...e cu sambata si cu duminica.

E weekend, impuscati-l ca s-a terminat, crutati mesagerul. Sa traim!

azi cânt

o pictorita, un macho de 62 de ani, un tata şi un inginer...în jurul unei mese

Ce se intampla daca intr o seara, o pictorita venita din Elvetia, un armean ironic specialist in jocuri de cuvinte si priviri, un inginer precis si un tata tanjesc la aceeasi farfurie cu rosii proaspete si branza ca si mine?

Se spun lucrurii...inginerul e provocat sa vorbeasca despre culori si sevalete, pictorita e frumoasa si ceilalti care jongleza cu limbi straine, culturi si civilizatii au o singura varianta ramasa...sa cedeze farmecelor.
Mie, imi revine indatorirea de a privi toate astea, de a uita de o zi plina si de a baga la cap...
Mai tarziu le voi spune la randul meu, la momentul potrivit. Ei au fost insa extraordinari, au pus la punct detaliile unei expoziţii, l-au sunat pe printzul Sturza la 22.30 sa-l invite la expozitie, el a spus da.
Mai departe, au povestit despre iubirile din tinerete si despre noua statuie a lui Carol. Inginerul ne-a anuntat de cateva ori cat e ceasul si ca 8 iunie cade duminica si nu luni cum credeam toti...la sfarsit, tot el ne-a explicat diferenţa dintre o barda si un topor... e geniala barda, are manerul curbat. Pe 8 iunie ma duc la expozitie :)

apa, prieteni, zid cu iedera, film european..si ti se face brusc bine

Romanii au nevoie de mai multe ziduri cu iedera, de mai multe filme care se termina sec si de mai multi Fatih Akini care sa le inventeze.

Omul asta chiar a reusit sa tina bucuresteni stresati pe banci de lemn, in aer liber in curtea interioara a Muzeului Taranului Roman pret de 122 de minute. Cum? A facut un film intr-un anume fel.

Stiti cum era aerul la Festivalul Filmului European? Important, n-a mirosit o secunda a "yes or no", a Brad Pitt sau a Hollywood. Am vazut trei filme bune intr-o singura duminica, am baut apa, am pocnit sticla dupa aia si m-am mirat cand s-a terminat "De partea cealalta".

Bravo, FAtih Akin! Asta trebuie sa facem noi, astia care ne uitam la filme in curtzile muzeelor, sa ne miram la sfarsit. A vazut cineva "De partea cealalta"?

Homosexualii...România nu i-a vrut de la început, sâmbătă seara pe Antena 3

Mâine seară pe Antena 3 începând cu ora 8 şi 5 la Reporter Special veţi putea vedea povestea homosexualilor din România. E vorba de o poveste cu oameni care şi-au pus sufletul pe tarabă, la vedere.

Vă mai spun că pentru a o scrie am stat în preajma unor oameni curajoşi, am văzut un oraş frumos şi am ascultat poveşti, lucruri pe care ei nu le-au mai spus nimănui. S-au emoţionat în faţa camerei şi s-au oprit, doar pentru o clipă, au continuat să rostească să roşească şi mai presus de toate să creadă că încet, încet se vor simţi acasă în ţara în care s-au născut.

Mulţumesc celor carora nu le-a fost ruşine să ridice mingea la fileu: Lucian, Claudiu, Florin, Petru, Daniel, Ciuceta, Cleo, Angela, Mo, Ciprian, Florin.

Mulţumesc celor care au lucrat cu mine: Adi, Adi, George, Victor, Tavi şi Vlad.

Mulţumesc şi celor care-mi citesc rândurile...uitaţi-vă şi la poveste....la poveşti.

Colegul meu, Stelian o să explice în materialul său ce înseamnă comerţul pe internet. Aştept să înţeleg chestia asta pentru că sincer n-am prea colindat magazinele virtuale şi aş vrea să-mi arate cineva ce-am pierdut.

sa radem putin...inca putin...nu, hai s-o facem toata viata

E poate cel mai bine asa....sa razi, sa razi inca o data si mai e ceva dupa asta, realizarea cea mai de pret..sa-i faci pe cei din jur sa rada de tine. Inca un lucru esential este sa nu te simti prost ca tu stai in fata lor si de tine se rade. Vorbim de stand up comedy ca sa aprind lumina, pentru ca nu vorbim de coerenta in mijlocul noptii, vorbim de pofta de cuvinte.

Am pofta sa va spun cum a fost in seara asta la un show de stand up comedy. Am pofta sa scriu ca am ras cel mai tare la bancurile cu femei care conduc prost, cu femei care se duc in gasca la baie si cu femei care citec cosmo...fetelor, cosmo nu e cea mai buna revista. Incercati apropo de asta Tabu si o parte din Elle daca tineti neaparat la pagini lucioase cu femei si barbati pozati pe rosu. In Tabu si Elle se mai si scrie.

Revenind la rasul din cafeneaua de la Deko...va spun ca a fost pe bune. E total show ul, e fitness pentru diafragma, maini si picioare. Costel, Vio si Teo (in ordinea intrarii in scena) au ras de tot ce se poate si noi de ei...si cand spun tot asta inseamna ca nici Eminescu si Veronica n-au scapat, a fost cuplul serii. Noua ne-a placut, am filmat tot si promitem ca dam si la televizor, incercam sa aflam pe ce coordonate de latitudine nordica si sudica se stand up comedia in Romania...am investigat si va spunem la Reporter Special....putintica rabdare ar spune Caragiale daca ar fi aici.

Asta facem noi, suntem curiosi de meserie.

Pana una alta, zic sa invidiem comediantii...pentru ca rad mereu si pentru ca noi, oamenii de rand avem nevoie de motive serioase sa o facem. Zic sa-i invidiem...macar in seara asta. La reporter ii veti vedea peste o luna, cam asa...dar va anunt eu :)

Sambata e reportajul Ancai!! Eu o ma uit cu popcorn alaturi...e frumos.

baietzeii si fetitzele care se fastacesc

V-ati gandit macar o singura data ca nu v-ati ales bine profesia? Sunt convinsa...intrebarile astea o fac vie, pentru ele ajungem sa fim invidiati. Eu am patit-o, mai mult decat atat o si recunosc si e ca si cum as fi patit-o de doua ori...sunt reporter in continuare pentru ca de cate ori ma incearca intrebarea imi vin in minte mai multe argumente pro decat contra.
Se intampla sa o dam in bara, noi oamenii, cu totii....o facem si ne fasticim dupa, cautam explicatii incercam sa ne mintim pe noi ca si cum am fi altii. La sfarsit ajungem acasa si nu mai avem unde sa ne ascundem si suntem vinovati si suntem adorabili.

Ce i de facut? de trait clipa, fie si pe aia, de ascultat un Lenny sau un Robbie si de uitat la niste poze cu amintiri faine....a si de amintit ca suntem norocosi sa fim asa si de imbratisat toate astea de mai sus. Eu nu prea reusesc..nu-mi ajung bratzele. Incerc totusi...eu, reporter! Tu?

Poveştile de la reporter

Asa cum stiti, Reporter Special e in fiecare sâmbătă seara la Antena 3.
Sâmbata asta e rândul Ancăi să vă spună o poveste, mie una mi-a plăcut. Am stat puţin cu Anca şi George la montaj, nu pentru că nu aveam ce face ci pentru că am zărit prin geam câteva cadre şi am simţit nevoia să văd mai mult. Anca vorbeşte pe al său blog despre asta aşa că eu n-am să repet. N-am să vă spun foarte multe nici despre povestea mea...va fi sâmbăta viitoare dar e gata de ceva vreme.

Am ales să spun povestea oamenilor care judecă şi nu cu scopul de a da lecţii de viaţa, sunt mult prea tânără, ci doar aşa ca să-i ajut să se recunoască unii pe alţii. Da, oameni buni, judecăm aspru adesea şi ştiţi de ce? Pentru că e mai uşor să judeci aspru, să desfiinţezi decât să repari.
La sfârşit rămân cei judecaţi, cei care aleg să trăiască o viaţa în ceolofan. Le e frică să meargă şi să privească drept, nu ţipă aproape niciodată ca să nu atragă atenţia şi dacă o fac, o fac în şoaptă.

Reportajul meu va fi despre homosexuali....nu i-am incurajat şi nu le-am plâns de milă, am făcut altceva...i-am cunoscut, am stat cu ei la bere şi am văzut Clujul. După care eu am ales să rămânem prieteni, ei s-au lăsat convinşi să-mi spună totul, nu fără să roşească....în tot timpul ăsta Adi a filmat. Vă arătăm sâmbăta viitoare ce şi cum şi mă ţin de cuvânt.

Eu am scris după, asta a fost cel mai greu....până când m-am îndrăgostit de cuvinte. Nu ştiu dacă v-am mai spus asta....n-aş vrea să mă repet

Mi-au luat-o inainte fara sa ma faca sa ma simt cumva in urma

Cei trei, se stiu ei, si de acum ii stie cerul si pamantul pentru ca le zic eu numele Anca, Ioana si Stelu...ei au avut blog dinaintea mea. De ce? pentru ca l-au dorit, pentru ca au vrut sa scrie despre Reporter Special. O spun fara sa-i intreb, o spun pentru ca si eu am simtit la fel dar n-am scris de emotie niciun rand pana azi...Mi-au luat-o inainte fara sa ma simt cumva in urma, dar gata, nu ma mai pot abtine. Am blog si voi scrie despre Reporter, despre sanse fructificate si trenuri in care oamenii se urca la timp. Cam asa e Reporter Special. Ne-am propus sa filmam, sa scriem si dupa sa va aratam cum e la noi acasa in Romania. Acum ca a inceput, incepem si noi sa credem ca o sa fie bine. Sigur pana acum e ca nu prea dormim noaptea, nu ne e somn, nu suntem obositi, bem cafea buna si avem cateva idei in care credem, poate doar noi...e inceput.

Cerem ceva totusi .... sa ne urmariti, cumva fara ingaduinta, prietenie sau colegialitate...in schimb ne vom lasa priviti in fata, adica prin ce scriem, ce surprindem si prin ce credem.

Nu eu l-am vrut pe el, ci el pe mine...de blog zic

Sunt cateva luni de cand imi da tarcoale, imi sufla in ceafa, ma ameteste, ma scutura din cap pana in picioare si cum sa va zic.. asa parca imi ia aerul care mi se cuvine sa-l respir. Ma lupt cu blogul asta de mult timp pentru ca stiam ca poate fi mai puternic decat mine, pentru ca ramane scris si nu se sterge, pentru ca ... eu pur si simplu l-am refuzat si el tot ce-a vrut a facut. Uite ce e mai blogule...ai castigat...ok? M-ai invins, ai iesit la rampa, esti smecher...maine va sti multa lume de tine. Eu, umil reporter inclin sa promit ca voi scrie aproape zilnic banal sau sclipitor...mai vad eu. Un lucru mai am de marturisit in fata ta, blogule, viitor stapan de halucinatii de reporter....inainte sa dau click pe PUBLICARE POSTARE trebuie sa mai stii un lucru: fara "Reporter Special" erai pierdut undeva in blogosfera, in anonimat, in aglomeratie, ramaneai necitit.. nimic mai dureros sunt sigura.

Asadar, ce noroc pe tine, mai blogule... exista Reporter Special, pe scurt o echipa mica, entuziasta, cu reporteri diferiti care-si pun poze pe birouri, rad si isi dau silinta fara sa se uite la ceas. E pe Antena 3 in fiecare sambata seara pe la 8, sa va uitati, sa va strambati, sa criticati, sa schimbati postul doar ca sa va intoarceti dupa aia tot la el sau...doar ca sa vedeti ce gandesc niste oameni norocosi in ordine alfabetica: Adi, Adi, Anca, Ioana, Cosmina, George, Stelu, Tavi, Tavi, Victor, Vlad si cativa pesti fara nume.

P.S. Acum 20 de minute am spus pentru ultima oara ca n-o sa-mi fac niciodata blog (in timp ce ma gandeam cum vreau sa arate)...NA, poate sunt slaba pentru ca el, blogul e gata si acum
ce sa mai zic? "Bine ati venit, randuri de reporter!"