Nisip şi apă sălbatică, timp de 20 de kilometri

Pe drum am văzut deja prea multe maşini care rulau spre aceeaşi plajă. Nu le era uşor, fâşia era îngustă, cu gropi şi denivelări, un singur sens de mers care te ducea într-un loc despre care niciunul dintre noi nu ştia foarte multe. Ştiam că vom sta la cort, că ne vor mânca ţânţarii, că vom face un foc despre care vom povesti şi că poate vom face baie într-o mare mai curată.

N-a fost curată, a fost magică. Microorganismele făceau ca apa şi oamenii care-şi scăldau cu sfială trupurile să fie fosforescentă şi fosforescenţi. Cei mai informaţi dintre noi spuneau că e un fenomen rar în timp ce îşi urmăreau degetele luminoase de pe fundul mării, ceilalţi ştiau doar că n-au mai văzut niciodată aşa ceva şi se simţeau norocoşi, cert e că toţi ţipam din când în când..de bucurie, debusolaţi ca nişte oameni crescuţi fără televizor parcă.

În rest, au fost pişcături, ţânţari uriaşi, corturi peste care a şi plouat, frigărui de ananas şi miros de fanta caldă. Nimic regretabil, poate doar puţin frig noaptea după baie. Dacă ar fi fost mai mult, am fi tras peste noi cei 20 de kilometri..de sălbăticie şi am fi uitat repede ce înseamnă frisonul. Plaja asta e o nebunie undeva lânga Marea Neagră, foarte aproape de ea, o nebunie pe care fie o iubeşti din prima clipă, fie n-o înţelegi niciodată. Faceţi cum vreţi, dar nu mai spuneţi la nimeni.

Lanurile ne-au lăsat să le filmăm

Pentru ele am lăsat Bucureştii la începutul săptămânii care îşi spune acum ultimele cuvinte. Am filmat ca în pelicula lui Ion Creangă pe care n-a făcut-o niciodată: oameni la sapă, muncitori cu mulţi copii şi puţine răspunsuri, ingineri care turează motoare de maşini străine, cai, pompe, fabrici închise şi deschise, asistent manageri, secretare, flori şi lanuri bineînţeles. Am filmat lanurile acelea care cântă, te fac să te aşezi în fund lângă ele şi să le priveşti până târziu. E unul dintre momentele alea când îţi simţi imaginaţia băgată în ghips, nu gândeşti şi eşti bine cu tine aşa.

Povestea de la reporter va fi uşor diferită, nu plânge nimeni în ea...le pare doar rău, nu e nimeni prea vinovat dar are tendinţa să ridice din umeri, nu e despre pictori impresionişti sau graficieni uitaţi zile întregi în peisaje prea frumoase, povestea va fi despre biocarburanţi, despre soluţii şi de ce nu despre vieţi de planete prelungite. Imaginile v-ar putea vrăji uşor...oricum nici noi nu ne aşteptam să filmăm până seara târziu culori diferite de cer, asta nu era în plan.

Unde se duc celelalte texte

Multe nici nu mai ajung pe blog. E drumul lung, sunt tastaturi la mijloc, bucăţi de plastic, litere cu forme la fel, uşor pătrate, conexiuni bune sau nu, chei, kilometri, semafoare, frici, boluri de cafea, întâlniri cu întâmplări şi muzică şi oameni.

Nu, n-am de gând să le trec vreodată pe curat pe astea..le prefer cu cerneală în caiete de copii. Mai sunt câteva pe care nici nu apuc să le scriu pentru că se grăbesc, trăiesc puţin, cam cât îmi ia să deschid seara o fereastră şi să miros Bucureştii salcâmilor. Unele, apoi, rămân salvate în telefon...shiţe mereu, niciodată texte.

Nu, nu m-am gândit să număr câte scapă şi câte nu, la urma urmei sunt cuvinte nu rebeli furioşi ai republicii. Deci, multe n-au scăpat..ăsta a reuşit, s-a strecurat ca să spună că cerneala n-a murit.

Nu, n-am de gând să vă zic cât mai are...ştiu doar că stă ascunsă în caiete, călimări, în rotative, în sugative, în stilouri, pensule, ştampile, sub silabe şi în spatele lor..chiar aşa.

Visători condamnaţi în lumea actelor

Mai întâi a fost poezia, apoi hârtia...şi încet încet poeziile au început să se scrie pe hârtii, la fel şi scrisorile. Lucrurile au degenerat, acum citim lucruri murdare şi inutile precum cărţi de identitate, cereri, adeverinţe, chitanţe, cnp-uri şi serii de buletin, liste de preţuri şi hărţi spre nicăieri, sloganuri electorale şi indicatori chimici de poluare...Cine are nevoie de toate astea să ridice mâna sus? Ipotetic vorbind...sunt totuşi singură în birou. Cine le vrea? Când avem vacanţe, hamacuri, vise, glume, îmbrăţişări, umbre, parfumuri de oraşe vechi şi tablouri, ziduri cu iederă şi câteodată prieteni...cineva le-a inventat totuşi.


Cineva stă satisfăcut cu mâinile în sân aşteptând să se termine tura, cineva completează un registru citind cu atenţie instrucţiuni la fel, cineva a citit la viaţa lui mai multe cnp uri decât poveşti despre prinţese, cineva îşi face la fiecare 6 luni permanent doar pentru că freza asta intimidează oamenii la ghişeu, cineva dă mai tare la emisiunile electorale şi tot ei sunt cei care-ţi lasă ameninţări dulci sub ştergătoare cu "NU MAI PARCA AICI!"..cineva..
Şi de cealaltă parte sunt ei, visători, cei care se trezesc cu amenzi, cu facturi neplătite, certificate confiscate, bani uitaţi în blugi şi mototoliţi în maşina de spălat, nu pentru că sunt răi, ci pentru că uită şi de fapt nu le pasă...sunt visătorii condamnaţi în lumea actelor...îi veţi recunoaşte sigur pentru că pur şi simplu nu au unde să se ascundă.