Cargo 200..frica merge cu avionul

Doar unii dintre ei pot face asta. Să ne ia pe noi ăştia de ne uităm la film, de guler, să ne scuture bine şi să ne trântească la loc în scaune. Cam aşa a făcut Alexei Balabanov cu Cargo 200 şi mai departe cu cei care au văzut filmul. Pelicula e din cale-afară de crudă, e delirul controlat şi sadic al unui miliţian din timpul lui Gorbaciov..ca poza să fie completă, totul curge pe fundalul războiului din Afganistan. Sadismul e pus în ramă de fiecare replică spusă pe şleau şi pe ruseşte, ceea ce o face şi mai crudă.


Dacă prima parte te lasă să mai bei un suc, să mai caşti, după ce miliţianul răpeşte o fată şi o leagă de pat în numele unui fals mariaj, clipeşti din ce în ce mai rar. Miliţianul e impotent, ceea ce-l face şi mai fioros, îşi constrânge subordonaţii
să-i violeze nevasta în timp ce el îi citeşte scrisori de dragoste de la iubitul adevărat plecat pe front.

Dacă vedeţi filmul acasă, piratat nu ezitaţi să mai daţi un rewind ceva pentru înţelegerea deplină a replicilor...merită fiecare cuvinţel. În rest, hainele sunt vintage, papucii Angelicai jos pălăria şi micul mafiot de nelăsat fără supraveghere.

Personajele cu suflete despuiate până la brâu suferă de o formă stranie de puritate şi nu par să mintă nicio secundă. Pe lângă cea mai buna regie la Gijon Film Festival, la Rotterdam Film Festival, recunoaşterea noastră la Tiff, Cargo 200 m-a mai câştigat încă o dată pe mine ca spectator. Am uitat să scriu de muzică...sunt câteva piese, eu am reţinut trei..curg lin, eminescianeşte de o perfectă nedreptate.

Joaca de-a oamenii

Zilele astea filmăm sporturi la Reporter Special, sporturi noi care sfârşesc mereu în jocuri. Nu ne-am cramponat de medii şi poate a fost mai bine aşa. Am fost în aer, în apă, pe stânci, pe terenuri accidentate cu maşini zdruncinătoare, cu zmeul, cu coarda, cu piciorul şi peste tot cu frică frumoasă în sân...aşa jocul de-a fiinţele umane ne-a dus unde viaţa nu ne-a pregătit să ajungem până acum.
Ne-am întâlnit cu oameni care se joacă de-a sporturile, de-a avocaţii, de-a contabilii, de-a administratorii de firme mici şi mari, de-a salvatorii, de-a inspectorii de mediu şi de-a artişti ai mişcărilor..cu toţii s-au jucat mereu şi de-a oamenii. Ne-am molipsit şi aşa ne-am aruncat şi noi, oameni serioşi, în cascade, de-a lungul lor şi sub apă de munte. Cât a durat? Nu ne-am uitat la ceas, totul s-a scurs între dimineţi cu şosele curate de maşini şi amurguri târzii şi fără semnal. Cum a fost? O să vedeţi la reporter. Am scris mai întâi aici, ca într-un jurnal, am făcut şi poze să nu uităm cât e de bine să râzi de frică.

Jos lanţurile, sus fruntea..dacă se poate

Mamaia străluceşte, asta e sigur. E mult aur, peste tot..pe mâini, pe picioare, pe glezne, în jurul gâtului, al taliei, în urechi, după, după colţuri, în apă, pe degete, în jurul craniilor (chiar dacă înăuntru sunt goale şi transparente ca nişte pahare). Dacă am fi cu toţii alergici la strălucire metalică, am câştiga o staţiune pe malul mării, da aşa mi se pare că nu se mai poate face nimic pentru ea. Lănţarii ascultă de toate..le place acum Fatboy Slim, Andreea Bălan, Trente Moller şi din nou Adi, Costi sau Pagal. Fac mofturi la papa şi nani, cumpără maşini furioase cu bani care miros a stârv, le parchează prost şi se reproduc des.

Noi am lucrat la mare weekend ul ăsta, sufocaţi de cocalari dar totuşi am lucrat. Am filmat nişte băieţi pentru care un vânt de 10 noduri înseamnă bucurie mare. În nici alte 10, minute, zmeele sunt pe cer, plăcile de sub ele pe apă şi pumnii strânşi bine...apoi dans aşa, în aer cu apă, atât cât ţine vântul.

Am găsit dansatorii undeva prin Mamaia, împrăştiaţi cuminţi printre cei cu burtă şi aur care se pozează cu ski-jet ul. Povestea lor ceva mai târziu, la reporter aşa cum v-am obişnuit.

Noi am plecat, ei, lănţarii au rămas. Îi ştim bine, eu una îmi muşc obrajii când îi văd, ca să nu râd. Un gen straniu al dezastrului, dezastru care reuşeşte să te lase indiferent ceea ce e chiar mai rău.

Bucureştii...pe stand by

Parcă ajungem mai repede unde trebuie, parcă nu suntem toţi, lipseşte Tico ul ăla care pe cât e de mic pe atât încurcă mai tare intersecţia în fiecare dimineaţă. Nu se mai joacă care pe care la Charles de Gaulle sau la Arcul de Triumf.

Privirile sunt mai amabile, dramele n-au nume deci nu sunt importante, bombăneala e împrăştiată şi e cuminte, ora la care ajungem la birou e împinsă mai spre mijlocul cadranului. Se numeşte concediu sau dulce lâncezeală...şi dacă nu-l avem toţi îl ia oraşul ăsta pentru noi. Ne eliberează de trafic, de întârzieri, de oameni care valsează cu dictatura, de cerşetori specialişti în latineşte plecaţi la produs în vest, de politicieni care se comportă europeneşte.

Nu că e bine? Nu că vă convine? Oare n-am putea să facem cumva să fie mereu aşa? Oare n-am putea băga tot excesul ăsta plecat acum în vacanţă într-un calculator pe care să-l deschidem doar din când în când, doar ca să ne amintim cum nu vrem să fim...Nostalgia s-a downloadat dintotdeauna foarte bine. Să trăim!