Nisip şi apă sălbatică, timp de 20 de kilometri

Pe drum am văzut deja prea multe maşini care rulau spre aceeaşi plajă. Nu le era uşor, fâşia era îngustă, cu gropi şi denivelări, un singur sens de mers care te ducea într-un loc despre care niciunul dintre noi nu ştia foarte multe. Ştiam că vom sta la cort, că ne vor mânca ţânţarii, că vom face un foc despre care vom povesti şi că poate vom face baie într-o mare mai curată.

N-a fost curată, a fost magică. Microorganismele făceau ca apa şi oamenii care-şi scăldau cu sfială trupurile să fie fosforescentă şi fosforescenţi. Cei mai informaţi dintre noi spuneau că e un fenomen rar în timp ce îşi urmăreau degetele luminoase de pe fundul mării, ceilalţi ştiau doar că n-au mai văzut niciodată aşa ceva şi se simţeau norocoşi, cert e că toţi ţipam din când în când..de bucurie, debusolaţi ca nişte oameni crescuţi fără televizor parcă.

În rest, au fost pişcături, ţânţari uriaşi, corturi peste care a şi plouat, frigărui de ananas şi miros de fanta caldă. Nimic regretabil, poate doar puţin frig noaptea după baie. Dacă ar fi fost mai mult, am fi tras peste noi cei 20 de kilometri..de sălbăticie şi am fi uitat repede ce înseamnă frisonul. Plaja asta e o nebunie undeva lânga Marea Neagră, foarte aproape de ea, o nebunie pe care fie o iubeşti din prima clipă, fie n-o înţelegi niciodată. Faceţi cum vreţi, dar nu mai spuneţi la nimeni.