Cargo 200..frica merge cu avionul

Doar unii dintre ei pot face asta. Să ne ia pe noi ăştia de ne uităm la film, de guler, să ne scuture bine şi să ne trântească la loc în scaune. Cam aşa a făcut Alexei Balabanov cu Cargo 200 şi mai departe cu cei care au văzut filmul. Pelicula e din cale-afară de crudă, e delirul controlat şi sadic al unui miliţian din timpul lui Gorbaciov..ca poza să fie completă, totul curge pe fundalul războiului din Afganistan. Sadismul e pus în ramă de fiecare replică spusă pe şleau şi pe ruseşte, ceea ce o face şi mai crudă.


Dacă prima parte te lasă să mai bei un suc, să mai caşti, după ce miliţianul răpeşte o fată şi o leagă de pat în numele unui fals mariaj, clipeşti din ce în ce mai rar. Miliţianul e impotent, ceea ce-l face şi mai fioros, îşi constrânge subordonaţii
să-i violeze nevasta în timp ce el îi citeşte scrisori de dragoste de la iubitul adevărat plecat pe front.

Dacă vedeţi filmul acasă, piratat nu ezitaţi să mai daţi un rewind ceva pentru înţelegerea deplină a replicilor...merită fiecare cuvinţel. În rest, hainele sunt vintage, papucii Angelicai jos pălăria şi micul mafiot de nelăsat fără supraveghere.

Personajele cu suflete despuiate până la brâu suferă de o formă stranie de puritate şi nu par să mintă nicio secundă. Pe lângă cea mai buna regie la Gijon Film Festival, la Rotterdam Film Festival, recunoaşterea noastră la Tiff, Cargo 200 m-a mai câştigat încă o dată pe mine ca spectator. Am uitat să scriu de muzică...sunt câteva piese, eu am reţinut trei..curg lin, eminescianeşte de o perfectă nedreptate.

Joaca de-a oamenii

Zilele astea filmăm sporturi la Reporter Special, sporturi noi care sfârşesc mereu în jocuri. Nu ne-am cramponat de medii şi poate a fost mai bine aşa. Am fost în aer, în apă, pe stânci, pe terenuri accidentate cu maşini zdruncinătoare, cu zmeul, cu coarda, cu piciorul şi peste tot cu frică frumoasă în sân...aşa jocul de-a fiinţele umane ne-a dus unde viaţa nu ne-a pregătit să ajungem până acum.
Ne-am întâlnit cu oameni care se joacă de-a sporturile, de-a avocaţii, de-a contabilii, de-a administratorii de firme mici şi mari, de-a salvatorii, de-a inspectorii de mediu şi de-a artişti ai mişcărilor..cu toţii s-au jucat mereu şi de-a oamenii. Ne-am molipsit şi aşa ne-am aruncat şi noi, oameni serioşi, în cascade, de-a lungul lor şi sub apă de munte. Cât a durat? Nu ne-am uitat la ceas, totul s-a scurs între dimineţi cu şosele curate de maşini şi amurguri târzii şi fără semnal. Cum a fost? O să vedeţi la reporter. Am scris mai întâi aici, ca într-un jurnal, am făcut şi poze să nu uităm cât e de bine să râzi de frică.

Jos lanţurile, sus fruntea..dacă se poate

Mamaia străluceşte, asta e sigur. E mult aur, peste tot..pe mâini, pe picioare, pe glezne, în jurul gâtului, al taliei, în urechi, după, după colţuri, în apă, pe degete, în jurul craniilor (chiar dacă înăuntru sunt goale şi transparente ca nişte pahare). Dacă am fi cu toţii alergici la strălucire metalică, am câştiga o staţiune pe malul mării, da aşa mi se pare că nu se mai poate face nimic pentru ea. Lănţarii ascultă de toate..le place acum Fatboy Slim, Andreea Bălan, Trente Moller şi din nou Adi, Costi sau Pagal. Fac mofturi la papa şi nani, cumpără maşini furioase cu bani care miros a stârv, le parchează prost şi se reproduc des.

Noi am lucrat la mare weekend ul ăsta, sufocaţi de cocalari dar totuşi am lucrat. Am filmat nişte băieţi pentru care un vânt de 10 noduri înseamnă bucurie mare. În nici alte 10, minute, zmeele sunt pe cer, plăcile de sub ele pe apă şi pumnii strânşi bine...apoi dans aşa, în aer cu apă, atât cât ţine vântul.

Am găsit dansatorii undeva prin Mamaia, împrăştiaţi cuminţi printre cei cu burtă şi aur care se pozează cu ski-jet ul. Povestea lor ceva mai târziu, la reporter aşa cum v-am obişnuit.

Noi am plecat, ei, lănţarii au rămas. Îi ştim bine, eu una îmi muşc obrajii când îi văd, ca să nu râd. Un gen straniu al dezastrului, dezastru care reuşeşte să te lase indiferent ceea ce e chiar mai rău.

Bucureştii...pe stand by

Parcă ajungem mai repede unde trebuie, parcă nu suntem toţi, lipseşte Tico ul ăla care pe cât e de mic pe atât încurcă mai tare intersecţia în fiecare dimineaţă. Nu se mai joacă care pe care la Charles de Gaulle sau la Arcul de Triumf.

Privirile sunt mai amabile, dramele n-au nume deci nu sunt importante, bombăneala e împrăştiată şi e cuminte, ora la care ajungem la birou e împinsă mai spre mijlocul cadranului. Se numeşte concediu sau dulce lâncezeală...şi dacă nu-l avem toţi îl ia oraşul ăsta pentru noi. Ne eliberează de trafic, de întârzieri, de oameni care valsează cu dictatura, de cerşetori specialişti în latineşte plecaţi la produs în vest, de politicieni care se comportă europeneşte.

Nu că e bine? Nu că vă convine? Oare n-am putea să facem cumva să fie mereu aşa? Oare n-am putea băga tot excesul ăsta plecat acum în vacanţă într-un calculator pe care să-l deschidem doar din când în când, doar ca să ne amintim cum nu vrem să fim...Nostalgia s-a downloadat dintotdeauna foarte bine. Să trăim!

Nisip şi apă sălbatică, timp de 20 de kilometri

Pe drum am văzut deja prea multe maşini care rulau spre aceeaşi plajă. Nu le era uşor, fâşia era îngustă, cu gropi şi denivelări, un singur sens de mers care te ducea într-un loc despre care niciunul dintre noi nu ştia foarte multe. Ştiam că vom sta la cort, că ne vor mânca ţânţarii, că vom face un foc despre care vom povesti şi că poate vom face baie într-o mare mai curată.

N-a fost curată, a fost magică. Microorganismele făceau ca apa şi oamenii care-şi scăldau cu sfială trupurile să fie fosforescentă şi fosforescenţi. Cei mai informaţi dintre noi spuneau că e un fenomen rar în timp ce îşi urmăreau degetele luminoase de pe fundul mării, ceilalţi ştiau doar că n-au mai văzut niciodată aşa ceva şi se simţeau norocoşi, cert e că toţi ţipam din când în când..de bucurie, debusolaţi ca nişte oameni crescuţi fără televizor parcă.

În rest, au fost pişcături, ţânţari uriaşi, corturi peste care a şi plouat, frigărui de ananas şi miros de fanta caldă. Nimic regretabil, poate doar puţin frig noaptea după baie. Dacă ar fi fost mai mult, am fi tras peste noi cei 20 de kilometri..de sălbăticie şi am fi uitat repede ce înseamnă frisonul. Plaja asta e o nebunie undeva lânga Marea Neagră, foarte aproape de ea, o nebunie pe care fie o iubeşti din prima clipă, fie n-o înţelegi niciodată. Faceţi cum vreţi, dar nu mai spuneţi la nimeni.

Lanurile ne-au lăsat să le filmăm

Pentru ele am lăsat Bucureştii la începutul săptămânii care îşi spune acum ultimele cuvinte. Am filmat ca în pelicula lui Ion Creangă pe care n-a făcut-o niciodată: oameni la sapă, muncitori cu mulţi copii şi puţine răspunsuri, ingineri care turează motoare de maşini străine, cai, pompe, fabrici închise şi deschise, asistent manageri, secretare, flori şi lanuri bineînţeles. Am filmat lanurile acelea care cântă, te fac să te aşezi în fund lângă ele şi să le priveşti până târziu. E unul dintre momentele alea când îţi simţi imaginaţia băgată în ghips, nu gândeşti şi eşti bine cu tine aşa.

Povestea de la reporter va fi uşor diferită, nu plânge nimeni în ea...le pare doar rău, nu e nimeni prea vinovat dar are tendinţa să ridice din umeri, nu e despre pictori impresionişti sau graficieni uitaţi zile întregi în peisaje prea frumoase, povestea va fi despre biocarburanţi, despre soluţii şi de ce nu despre vieţi de planete prelungite. Imaginile v-ar putea vrăji uşor...oricum nici noi nu ne aşteptam să filmăm până seara târziu culori diferite de cer, asta nu era în plan.

Unde se duc celelalte texte

Multe nici nu mai ajung pe blog. E drumul lung, sunt tastaturi la mijloc, bucăţi de plastic, litere cu forme la fel, uşor pătrate, conexiuni bune sau nu, chei, kilometri, semafoare, frici, boluri de cafea, întâlniri cu întâmplări şi muzică şi oameni.

Nu, n-am de gând să le trec vreodată pe curat pe astea..le prefer cu cerneală în caiete de copii. Mai sunt câteva pe care nici nu apuc să le scriu pentru că se grăbesc, trăiesc puţin, cam cât îmi ia să deschid seara o fereastră şi să miros Bucureştii salcâmilor. Unele, apoi, rămân salvate în telefon...shiţe mereu, niciodată texte.

Nu, nu m-am gândit să număr câte scapă şi câte nu, la urma urmei sunt cuvinte nu rebeli furioşi ai republicii. Deci, multe n-au scăpat..ăsta a reuşit, s-a strecurat ca să spună că cerneala n-a murit.

Nu, n-am de gând să vă zic cât mai are...ştiu doar că stă ascunsă în caiete, călimări, în rotative, în sugative, în stilouri, pensule, ştampile, sub silabe şi în spatele lor..chiar aşa.