Strigat şi dorit

Mi-a fost dor să scriu pe blog de aceea m-am şi întors. Strigat şi dorit e textul de azi, se zvîrcoleşte în drafts de cîteva săptămîni timp în care s-au întîmplat lucruri. Se prea poate ca rîndurile de reporter să arate un pic diferit, ca un amestec de droguri afective sau poate doar ca un exerciţiu pentru zece degete.
De ce n-am mai scris pînă acum? Pentru că mi-a fost greu. E mereu greu să scrii după ce spui un gen de La revedere, oricum ar fi el.

Ca să aibă şi un scop mai puţin melodramatic, revenirea pe blog, recomand un film pe care l-am văzut în vacanţă. Cea mai recentă producţie a lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona e de văzut pentru titlu, pentru Scarlett si Penelope şi pentru Javier Bartem pe care îl ştiţi din No country for old men. Bartem joacă bărbăţia fără nicio greseală şi face, după mine, din Juan Antonio unul dintre cele mai seducătoare personaje masculine. Atenţie la coloana sonoră, eu am fredonat-o trei zile şi n-are decît 2 minute.

Eu m-am întors. Pot să intru ? :)

C'est pas un adieu

Nicicînd nu mi-a fost mai bine decît aici, în redacţia celor trei cămăruţe. Nicicînd n-am scris mai liber, nicicînd n-am mai condus mai multe maşini, nicicînd n-am îngrijit mai mult vietăţi cu sînge rece riscînd aproape o ataşare, nicicînd n-am mai rămas atît de mult peste program, nicicînd n-am întîrziat mai mult, nicicînd n-am gafat mai mult, nicicînd n-am fost mai leneşă, mai mîndră, mai plină de viaţă, mai şmecheră şi mai curajoasă, nicicînd nu mi-am intins picioarele pe birou mai departe ca aici, nicicînd nu mi-am respectat mai sfînt pauza de prînz, nicicînd n-am luat leafă mai mare, nicicînd n-am avut concediu mai ocupat, nicicînd n-am avut emoţii şi nerăbdări mai mari....şi nicicînd nu mi-a luat atît de mult să scriu ce scriu acum, nicicînd nu m-am împiedicat mai frumos ca acum... pe drumul care sper eu, duce sub un bec. Nicicînd n-a fost mai simplu să pun deasupra rîndurilor un titlu într-o limbă pe care n-o cunosc defel.

Reporterul Special m-a făcut o fericită că mi-a stat în cale. De luni mă retrag din echipă, pe locul meu va sta altcineva, îi zic mult noroc..vineri voi spune cu ultimul meu reportaj nu un adio, nu ştiu cum se scrie ăsta, va fi mai mult un ştrengăresc, adevărat rămas bun. Nu vreau să plec, ştiu doar că nu pot să mai rămîn şi oricum nimic nu e mai uşor de spus ca adevărul.

Îl spun de la 11 seara, după ştiri.

P.S: Vlad, mulţumesc!

Speranţa e făcută din material rezistent

- Tu cine eşti?
- Unu' care nu doarme...
- Şi nu ţi-e bine aşa?
- E doar binele care îmi aminteşte zilnic de lucrurule rămase neîntîmplate.

Profesorii le vor binele celor mai mici în vîrstă, se uită de după ochi umezi, îngăduitori, părinteşti, sfătuitori la curajoşii care se aruncă în gol cu paraşuta amorţită. Încercă şi ei să-i prevină că ceea ce urmează e teatru, da, adică o corvoadă deghizată în cele mai tinere Juliete, cei mai răzvrătiţi Ruscani, cei mai trişti Treplevi şi în cele mai acute simţiri. Cei mici însă nu aud, nici n-au cum cînd respiră în fiece zi dorinţe atît de mari, care pîndesc la toate ferestrele şi care sunt mai rezistente decît fricile.

Toamna asta, 230 de oameni s-au vrut actori...şi eu. Ne-am înscris la admitere la UNATC şi ne-am dus acolo inconştienţi şi orbi să le spunem deja actorilor prin poezii, monoloage, cîntece şi dansuri de ce nu putem dormi. Ne-a luat două săptămîni să-i convingem am putea fi de-ai lor. Pe parcurs am rămas mai puţini şi mai puţini. Ne-am ataşat, ne-am ţinut de urît pe lîngă liste care nu iartă, ne-am spus între noi monoloage şi poezii, am căutat să consolăm şi să fim oameni cu cei care îşi plîngeau nereuşitele şi cîţiva dintre noi au izbutit să-şi stăpînească firile în faţa comisiei.

Nu ştiu cum să descriu stările în care doar dorinţa acută te mai ajuta sa pronunţi corect versurile lui Shakespeare sau ale unei melodii prea grele pentru o voce nelucrată. Dorinţele pot face asta, pot schimba ierarhii, colegi între ei şi partituri de viaţă.

Nu sunt încă o actriţă, dar cei de la UNATC s-au hotărît să încerce să mă facă..
Sunt deci o norocoasă stăpînitoare de fire şi ştiu...mă arunc în gol.

Scrierile tinerilor furioşi şi fără pic de cumsecădenie

Ce fac oamenii care de obicei scriu...în zilele mute? Fac ce fac şi ceilalţi numai că se mai şi luptă. Au un fel de inamic potrivnic sentimentelor care le aminteşte conştiincios că azi cuvintele au lipsit. E un chin şmecher care roade carne, haine, vise, minute, piese, pepeni, Salitos şi continuă să fie pînă cînd îl scrii, atunci nu mai are putere, se descompune perfid, distrus de un simplu exercitiu de zece degete. Atît de fragil e de fapt. Cu mine e de aproape două săptămîni, un concubinaj nedorit care face rău, dar mă şi salvează...ca în piesele lui U2 sau ale lui John Osborne. Ce dacă unul a scris muzică şi altul teatru? Tot piese se numesc amîndouă. Nu poţi nici cu el nici fără...aşa că decizi să-l laşi să fie şi să faceţi cu rîndul.

Azi al meu chin se duce, devine indiferent, poartă culoarea paharului transparent şi e umilit de mila oamenilor cumsecade, surghiunit de o scriere de tînăr furios.

Dacă se va întoarce? Da...imediat după ce am pus punct...E aşa, un fel de aventură ridicolă care se întîmplă sub acelaşi cer, dar cu un noroc diferit de fiecare dată.
Acum gata, începe să se tacă din nou. Să vedem cît durează şi asta. Să trăim!

Farewell, you beauty!

Why do people still believe that there's a word for everything? There isn't. It's better this way. When you see a beautiful landscape in the middle of the sea, you say: Oh, it's gorgeous. But what is to be done when you see beauty in front of you, opening like a lily? You say nothin'...too scared to be the one who breaks the spell. A few seconds later, you say common words, too polite maybe, stupid and beautiful at the same time like: It's nice! I did this, I said: it's nice..we both did...me and my friend, J.


The sea was generous, impatient and accurate. So, I couldn't find a reason to answer the cellphone ringing in my tourist bag. Nobody could have told me what I wanted to hear, what I was watchin' in front of me. So, I just enjoyed the exceptional way of keepin' my mouth shut.
After, I started getting familiar with the place, I found out the stories, met the people, ate the pasta, and then came ice cream, milk, vodka lemon, peanuts and creme de la creme...the late morning. It was about spending wonderful time with the right friends around, in the right house with the right wine, singing the right songs, talking about astrology with the right people, watching the falling stars thinking of the right wishes. The right I luckily, never had the inspiration to plan it.

I saw the streets, narrow streets, tiny streets that feed the island with living persons like a precise installation made by a brilliant engineer. There were the people, having drinks in the piazzetta, happy faces wearing the perfect dresses. Moving forward I stepped on the street of feminine dreams. There, recent capped girls were holdin' with the left their lover's hand and with the right one, the Gucci bag.

Meantime, me and J, discovered that this magic place had great deserts, boats, photographers and polite sellers telling me, you must be a Brazilian girl. They gave me the friendly smile too, so I decided to agree..just for a minute.

So, if you ever reach such a place, all you have to do is walk it, swim it, sing it 'till morning, wear it, kiss it, sail it, laugh it as loud as you can and yes, swim it again..but don't you name it. As long as you find it hard to spell, it might be piece of the unforgettable.


P.S. This article is the first one in English, for those who see the lily every summer, or more often...just a mixture of words and memories, a way of saying a Romanian Grazie in English.

Farewell

Nu pentru mult timp, cîteva zile. Blogul va avea şi el vacanţă. Deci, cum vă spuneam tăcere de început de concediu...nu se ştie cît va dura. Mi-am propus să las acasă ceasuri, laptop şi calendare. Vineri, Reporter special lucrează...n-are liber. Să vă uitaţi. Vor fi reportajele: Cu emo de la emoţie şi Vînători de apă şi vînt. Cu bine.

Vintage' ul s-a cuibărit în cel mai mişto cinema din Bucureşti

Cît de mult poţi să întinzi cureaua vintage în Bucureşti? Pînă la grădina de vară Capitol de exemplu, după mine cel mai mişto cinematograf, chiar dacă funcţionează mai mult nu decît da. Vintage ul s-a cuibărit acolo pentru o zi. Genţi Picard, papuci cu funde, rochii lălîi cu parfum de Paris, ochelari de soare purtaţi cu mult înainte să se nască încălzirea globală, broşe unicat, volane, cărticele vechi cu titluri sfătoase ca de pildă "Am 20 de ani", carouri erau toate acolo expuse pe rafturi improvizate din crengi de copac şi borduri crăpate. Preţuri mai bune ca la mall, aerul mai curat, cabina de probă...da, după copac, gesturi dickensiene uşor. .

Grădina bunicii avea şi un al doilea nivel, o terasă pentru funduri leneşe şi gînduri de duminică, din acelea care se sugerează nu se spun apăsat şi cu doi copii blonzi care se fugăreau foarte viu.

În grădina capitol n-a fost azi nicio clipă anul 2008, ci cum mult timp în urmă. Lipseau trenurile, ofiţerii nerăbdători şi ramas bun urile peroanelor secolului trecut.
Păcat că e puţin altfel acum...nu e nimeni pe picior de plecare în armată, nu le mai ducem dorul, nu ştim să iubim ca pe vremuri, să fluturăm batiste în gară şi să spunem poezii. E urît, e demodat, e comic, e nepotrivit. Putem măcar să purtăm genţi vechi şi să credem în minuni puţin, nu mult.