C'est pas un adieu

Nicicînd nu mi-a fost mai bine decît aici, în redacţia celor trei cămăruţe. Nicicînd n-am scris mai liber, nicicînd n-am mai condus mai multe maşini, nicicînd n-am îngrijit mai mult vietăţi cu sînge rece riscînd aproape o ataşare, nicicînd n-am mai rămas atît de mult peste program, nicicînd n-am întîrziat mai mult, nicicînd n-am gafat mai mult, nicicînd n-am fost mai leneşă, mai mîndră, mai plină de viaţă, mai şmecheră şi mai curajoasă, nicicînd nu mi-am intins picioarele pe birou mai departe ca aici, nicicînd nu mi-am respectat mai sfînt pauza de prînz, nicicînd n-am luat leafă mai mare, nicicînd n-am avut concediu mai ocupat, nicicînd n-am avut emoţii şi nerăbdări mai mari....şi nicicînd nu mi-a luat atît de mult să scriu ce scriu acum, nicicînd nu m-am împiedicat mai frumos ca acum... pe drumul care sper eu, duce sub un bec. Nicicînd n-a fost mai simplu să pun deasupra rîndurilor un titlu într-o limbă pe care n-o cunosc defel.

Reporterul Special m-a făcut o fericită că mi-a stat în cale. De luni mă retrag din echipă, pe locul meu va sta altcineva, îi zic mult noroc..vineri voi spune cu ultimul meu reportaj nu un adio, nu ştiu cum se scrie ăsta, va fi mai mult un ştrengăresc, adevărat rămas bun. Nu vreau să plec, ştiu doar că nu pot să mai rămîn şi oricum nimic nu e mai uşor de spus ca adevărul.

Îl spun de la 11 seara, după ştiri.

P.S: Vlad, mulţumesc!

Speranţa e făcută din material rezistent

- Tu cine eşti?
- Unu' care nu doarme...
- Şi nu ţi-e bine aşa?
- E doar binele care îmi aminteşte zilnic de lucrurule rămase neîntîmplate.

Profesorii le vor binele celor mai mici în vîrstă, se uită de după ochi umezi, îngăduitori, părinteşti, sfătuitori la curajoşii care se aruncă în gol cu paraşuta amorţită. Încercă şi ei să-i prevină că ceea ce urmează e teatru, da, adică o corvoadă deghizată în cele mai tinere Juliete, cei mai răzvrătiţi Ruscani, cei mai trişti Treplevi şi în cele mai acute simţiri. Cei mici însă nu aud, nici n-au cum cînd respiră în fiece zi dorinţe atît de mari, care pîndesc la toate ferestrele şi care sunt mai rezistente decît fricile.

Toamna asta, 230 de oameni s-au vrut actori...şi eu. Ne-am înscris la admitere la UNATC şi ne-am dus acolo inconştienţi şi orbi să le spunem deja actorilor prin poezii, monoloage, cîntece şi dansuri de ce nu putem dormi. Ne-a luat două săptămîni să-i convingem am putea fi de-ai lor. Pe parcurs am rămas mai puţini şi mai puţini. Ne-am ataşat, ne-am ţinut de urît pe lîngă liste care nu iartă, ne-am spus între noi monoloage şi poezii, am căutat să consolăm şi să fim oameni cu cei care îşi plîngeau nereuşitele şi cîţiva dintre noi au izbutit să-şi stăpînească firile în faţa comisiei.

Nu ştiu cum să descriu stările în care doar dorinţa acută te mai ajuta sa pronunţi corect versurile lui Shakespeare sau ale unei melodii prea grele pentru o voce nelucrată. Dorinţele pot face asta, pot schimba ierarhii, colegi între ei şi partituri de viaţă.

Nu sunt încă o actriţă, dar cei de la UNATC s-au hotărît să încerce să mă facă..
Sunt deci o norocoasă stăpînitoare de fire şi ştiu...mă arunc în gol.